Arthur Schopenhauer

Am trăit și vom trăi din nou. Viața este ca o noapte care se desfășoară într-un somn adânc, somn care, de multe ori, devine un coșmar.

La chinurile existenței noastre contribuie în mare măsură faptul că suntem mereu asupriți de timp, care nu ne permite să ne tragem suflarea și se află în spatele fiecăruia ca un torționar înarmat cu un bici. Timpul îl lasă în pace numai pe acela care s-a lăsat pradă plictiseli.

Un înțelept, pe parcursul întregii sale vieți, cunoaște ceea ce alții cunosc doar pe patul de moarte, el știind așadar că întreaga viață este moarte. Media vita sumus in morte (în mijlocul vieții suntem deja aproape de moarte).

Lumea nu a fost creată, ci a existat din timpuri străvechi, pentru că timpul este condiționat de ființe cunoscătoare și, prin urmare, de lume, iar lumea este condiționată de timp. Lumea fără timp nu este posibilă, dar nici timpul nu este posibil fără lume. Ambele sunt prin urmare inseparabile, și așa cum timpul este de neconceput fără lume, la fel de neconceput este lumea, în afară de timp.

Între un geniu și un nebun există o asemănare: ambii trăiesc într-o lume total deosebită decât a tuturor celorlalți.

Magia este considerată un rău și este departe de ideea de sfințenie și bunătate, fiindcă, bazându-se, la fel ca bunătatea și iubirea, pe unitatea metafizică a voinței, în loc să se cunoască pe sine în ceilalți, profită de această unitate pentru a răspândi influența voinței individuale cu mult dincolo de limitele ei naturale.

Este mai bine să-ti descoperi mintea în tăcere, decât în conversație.

Cine raționează mult, aceluia îi este desigur dificil să lase argumentele la o parte și să treacă de la fluxul rapid al conceptelor la izvorul liniștit al contemplării. Dar acest lucru este necesar; căci lumina conceptelor, precum lumina lunii, nu este originală, ci împrumutată de la altcineva.

Frumusețea este o scrisoare de recomandare deschisă, care cucerește inima înainte de orice.

Regii și servitorii sunt numiți doar cu prenumele, și nu cu numele de famillie. Acestea sunt cele două trepte extreme ale scării sociale.

Scopul final al tuturor cunoștințelor constă în faptul că inteligența trebuie să perceapă toate manifestările voinței nu numai prin contemplare vizuală (deoarece acestea sunt percepute astfel și implicit), ci și cu ajutorul cunoașterii abstracte, în sensul că tot ce există în voință, să existe și în reprezentarea acesteia. Spre acest lucru tinde orice activititate rațională, asemenea științei.

Cel căruia oamenii și lucrurile nu i se par uneori fantome sau năluci, nu este capabil să practice filozofia; această diferență vine din contrastul dintre un lucru oarecare și ideea acestuia, care se manifestă în lucru ca fenomen. Iar ideea este accesibilă doar unei conștiinte superioare.

Când ascult muzică, de multe ori mi se pare că viața tuturor oamenilor, ca și viața mea, sunt visele unui spirit etern iar moartea este o deșteptare.

Dacă grijile și suferințele ne tulbură, atunci inspirația este imposibilă. Numai odată cu dispariția preocupărilor și a dorințelor apare și libertatea; doar atunci geniul se leapădă de lanțuri și devine un subiect contemplator pur. Prin urmare, acela pe care îl vizitează inspirația, să evite suferința, grijile și poftele, iar acele dorințe care nu pot fi suprimate, să și le împlinească satisfăcător. Numai atunci poate geniul să-și folosească rara sa existență, pentru bucuria proprie și pentru binele comun.

Când sunteți stăpânit de un sentiment egoist - bucurie, triumf, voluptate, speranță sau durere cumplită, supărare, furie, teamă, suspiciune, gelozie -, atunci să știți că sunteți în ghearele diavolului. Nu mai contează cum anume ați nimerit acolo. Trebuie să scăpați. Cum? Oricum.

O carte de joc este o dovadă evidentă a falimentului rațiunii. Nefiind în stare să facă schimb de gânduri, oameni fac schimb de cărți.

Așa cum suporți greutatea propriului corp fără s-o observi, la fel nu observi nici viciile și nici defectele proprii, văzându-le numai pe cele ale străinilor. Pentru aceasta, fiecare își află o oglindă într-un alt om, oglindă în care poate vedea clar propriile sale vicii, neajunsuri și tot felul de alte rele.

Așa cum un medicament nu-și atinge scopul dacă doza este prea mare, la fel se întâmplă cu cenzura și critica, atunci când depășesc o anumită limită.

Așa cum animalele fac unele lucruri mai bine decât oamenii, ca, de pildă, găsirea unui drum sau a unui obiect pierdut, la fel și un om obișnuit este capabil și mai folositor în situațiile de zi cu zi decât un geniu. Și apoi, așa cum animalele nu fac niciodată prostii, la fel și un om obișnuit face mai puține prostii decât un geniu.

Fiecăruia dintre noi îi este accesibilă următoarea consolare: moartea este la fel de naturală ca și viața, iar ce anume va fi dincolo, vom vedea noi.

Fiecare societate necesită, întâi de toate, să se adapteze, fiindcă este cu atât mai vulgară, cu cât este mai mare. Fiecare om poate fi pe deplin el însuși doar atunci când este singur. Deci, cine nu iubește singurătatea, nu iubește nici libertatea, pentru că omul este liber doar atunci când este singur. Constrângerea este necesară oricărei societăți; fiecare societate necesită sacrificii care sunt cu atât mai grele, cu cât este mai mare personalitatea acelei societăți.

Fiecare scriitor trebuie înțeles asa cum și-ar dori el însuși. O astfel de atitudine cere, pe de o parte, un spirit de dreptate, și, pe de altă parte, studiu.

Fiecare națiune își bate joc de alta, și toate au în felul lor dreptate.

La avantajele poligamiei se mai adaugă, printre altele, și faptul că ea exclude ciocniri cu părinții soției, necesare în monogamie, teamă care îi reține pe mulți de la căsătorie. Dar, pe de altă parte, a avea de-a face cu zece soacre în loc de una nu este, de asemenea o perspectivă foarte plăcută.

La ce concluzie au ajuns, în cele din urmă, Voltaire, Hume și Kant? La aceea că lumea este un spital pentru bolnavii incurabili.

Sursa minciunilor este întotdeauna dorința de a extinde dominația voinței proprii sau negarea voinței altora pentru afirmarea celei proprii; prin urmare, o minciună se naște din nedreptate, rea-voință și răutate. Așa se explică faptul de ce veridicitatea, sinceritatea, franchețea, sunt recunoscute direct și apreciate drept calități nobile, fiindcă se presupune că omul care le deține nu va săvârși nicio nedreptate sau cruzime și, prin urmare, nu are nevoie de prefăcătorie. Cine este sincer, nu pune la cale nimic rău.

Adevăratul caracter al unui om se manifestă tocmai în detalii, atunci când omul încetează să se mai controleze pe sine.

Prietenia adevărată este unul dintre acele lucruri despre care, ca și despre șerpii giganți de mare, nu se știe dacă sunt imaginați sau chiar există pe undeva.

Intelectualitatea sau reprezentativitatea este un fenomen prea slab, secundar, superficial, pentru ca pe el să se poată baza esența tuturor celorlalte; lumea, deși este reprezentată în intelect, nu rezultă din acesta, așa cum credea Fichte.

Intelectul poate fi privit ca o barieră sau ca o frână care împiedică comunicarea reciprocă a indivizilor separați și închide calea cunoștinței către viitor sau către ceva absent. Căci cunoașterea tuturor acestora ar fi pentru noi la fel de inutilă și dureroasă, pe cât de chinuitoare iar fi unei plante sensibilitatea și receptivitatea în lipsa iritabilității și a mișcări.